IOAN MICLĂU

Cum se stie de cand lumea, primavara inca de timpuriu, la fel si vara, buruienile cresc prin holdele si livezile oamenilor, mai ales cand ploile vin necontenit. Volbura, se catara repede pe tulpinile plantelor celor folositoare, chiar de inabuse, fiindca buruiana fiind, ce vrei sa faca altceva? Neghina, infloreste si ea prin holdele de grau, desi semintele ei, dau numai amareala painii. Dar cum Botanica ne descopera multe feluri de buruieni nefolositoare, trebuia si omul sa inventeze plivitorul si sapa. Uneori nu se pridideste cu cu plivitul lor, caci buruienile cresc repede si voinice! Dar oricum, vine toamna, iarna cu inghetul, si…, aceste maini ale lui Dumnezeu, vor plivi si usca aceste buruieni. Ei, tot asa aduce Dumnezeu, batranetile si slabiile omenesti, de curata gradina sociala de infaptuitorii de rele, fiindca Dumnezeu a intocmit o lege naturala, careia nu ne putem sustrage oricat am fi de smecheri! Da, sigur, sunt si buruieni folositoare pe care le apreciem, cum ar fi : urzica, brusturul, cicoarea, musetelul, etc. O frectie cu urzica invioreaza, si asa mai departe, dar, din orice luat prea mult, poate duce la alergii! Astfel, de prea multa urzicarie si critica, ajungem la vorba lu C.Noica: “de mor si pestii in ape “. Vorba aialalta, cu “stiinta si chimizarea excesiva”, de am ajuns sa nu ne mai putem atinge de apa si hrana, fiindca le-am otravit. Deci, tot Legea sfanta ne va arata un “articol” sau un aliniat”, prin care sa ne insanatosim impreuna cu mediul natural. De fapt ne-a si spus-o Eminescu: “Vom inainta cu toata ticalosia noastra, caci nu avem incotro(…)”. Magul de la Sapanta(George Popp), tocmai despre aceste ticalosii ne vorbea noua, mioriticilor ce umblam cu fluierul pe plaiurile lumii. Apoi, cate un meteorit cazut din galaxia rosie va sti/ori trebuie sa stie, ca nu se aplica poeziei reguli statice, fiindca aceasta s-a manifestat si se manifesta si azi, prin alte legi, poezia plutind pe deasupra “lucrurilor si fiintelor”, coborand acolo numai unde geniul ei ii dicteaza. Uneori un cuvant lumineaza totul. La noi la romani, pentru ca toti>>> continuarea aici >>>

DESPRE MISTERELE LITERARE DE AZI, INVOCAREA MARILOR CLASICI SPRE EXEMPLIFICARE!

„…Fiindca ce-i drept, Nicolae Iorga zicea la vremea sa: „De multe ori in materie de arta trimiti pe orb sa-si cumpere ochelari. Pe cand ar fi mai bine sa-l iei de mana si sa-l scoti din drum”. Ion Luca Caragiale, observand in stilul sau bine cunoscut: „Taria noastra nu stetea atat in articole de fond sau polemice, cat in informatii de senzatie tesute cu observatiuni veninoase. Turbasem si pe public, si pe politicieni, si mai ales pe confrati (…) (Momente si schite” – 1958, pag.23) Eminescu a despicat-o pe viu: „Nu spera cand vezi miseii, / La izbanda facand punte, / Te-or intrece nataraii, / De ai fi cu stea in frunte „. Veni si Tudor Arghezi cu un sfat: „Nu mai urla baiete, lucreaza si prin munca ta luminata capata-ti locul, care nu ti se cuvine gratuit si care nu se castiga cu limbarita si oracaitul. N-ajunge sa vrei, trebuie sa poti”. Aci, e locul sa zic si eu (subsemnatul) cateva vorbe pe sleau: „Azi multi vor, se dau peste cap, tasnesc in frunte cu „limbarita si oracaitul”, iar dupa sfatul lui N.Iorga, „ar trebui luati de mana si scosi din drum”. Mai zicea T.Arghezi: „Sa nu ne aparam interesele decat in marginile modestiei. Impertinenta si violenta pentru mine sunt cele mai imediate dovezi ca scrisul e prost. Ce nu reuseste condeiul, bate gura”. Asa dar, ce mare adevar scris ne-au lasat clasicii nostrii. Poate prinde la minte ceva si „Vaidelescii” de azi, a caror degete sunt ciungi pentru condei. Usor de zis, fiindca iata-l pe nemuritorul Petre Ispirescu, prezentandune din basmul sau, pe acea zgripturoaica, de venea cu o falca in cer si alta in pamant, crapand de oftica fiindca nu-l poate inghiti pe Fat-Frumos. Ovidiu Densuseanu, pune si el in lumina ceva mai mult aceasta tema a „morilor de vant” si a „formei fara fond”, ce lasa pete urate in literatura romaneasca, asa cum lasa rodia pete arse pe frunza de vie toamna, spunandune sfatul urmator:>>> citeste mai departe aici >>>

1.0. Asezarea geografica.
Comuna GEPIU, este asezata la granita de vest a Romaniei, apartinand judetului Bihor, cu Parohia bisericii, apartinand Eparhiei Ortodoxe Romane, din municipiul Oradea. Comuna se afla asezata pe soseaua nationala, Oradea-Arad-Timisoara, si anume, intre orasele Oradea si Salonta. In ultima perioada sub comunisti, a fost adusa la starea de sat, apartinand comunei Cefa, dar dupa 1989, revine la statutul sau istoric, de comuna !” Pe langa marginea dinspre Bicaciu a comunei, curge un firicel de apa, numita valea Inandului, care de fapt este o prelungire a vaii Orascu, ce vine dinspre padure si localitatea Pausa. Comuna Gepiu, se invecineaza cu localitatile: Colonia de Gepiu, Bicaciu, Tinca, Inand, Cefa, Berechiu, Les, toate avand in general o economie agricola, cu pamanturi foarte roditoare, specifice Crisanei bihorene. Campii, paduri, ape, lacul de acumulare de la Bitanga, dau locului o geografie prielnica tuturor celor necesare vietii !”

1.1. Date istorice.
Primele date despre localitate, le aflam din arhivele Parohiei Ortodoxe a comunei, ce consemneaza anii, 1333. Numele comunei era la inceputuri, JEPIU, fapt pentru care se crede ca toponimul isi are originea in cuvantul dacic “jip”,ramas pana azi cu acelasi inteles de “codrut”, o suprafata mica de pasune. Marginit de valea Inandului(cum s-a aratat mai sus), acest “codrut” exista si azi, doar stejarii si fagii cei milenari, au fost taiati pentru a face loc culturilor agricole, insa pasunile dinspre Tinca si Pausa, sunt inca imense pentru turmele satenilor. Luand in cercetare toponimul de Gepiu, unii istorici leaga numele comunei de vremea Gepizilor, ceea ce nu pare deloc verosimil, dovezi mult mai plauzibile inclinand spre denumiri date de primii locuitori, coboratori din Muntii Apuseni, parasind mineritul. A mai fost numita comuna si cu numele de Gyopyu, de catre unguri. In limba acestora cuvantul insemna “lana”, adica lana de la oi, din care se faceau cojoacele cele calduroase, fiindca iernile panonice erau>>>>

Si erau vremurile acelea, imi amintesc bine, cand muntii cei tineri pe spinarea carora aveau sa creasca adurile, erau inca in clocot in burta Terrei. Stiu ce zic, si nu pentru ca doar citim azi n istoria scrisa, despre acea istorie nescrisa, ci prin faptul ca eram de fata cu haita mea e lupi. Si nu-i totuna cand vezi cu ochii, sau numai auzi cu urechile, fiindca auzim multe n lume de care te poti indoi a fi si adevarate. Dar in cazul de fata, nu vad ce ar castiga ineva sa se indoiasca de vorba mea, ca dacul a fost un lup. Cinstiti sa fim, la alte popoare amenii sustin ca se trag din elefanti, soimi, tigri, lei, maimute. Sunt eu gresit ? a inca sa se fi auzit ce urlete scoteam cand ne razbea foamea. A ne sfasia intre noi, chiar upi fiind toti, nu era ceva neobisnuit. Cum am simtit eu insa transformarea asta din lup in om, fost o metamorfoza ceva mei inteligenta, nu numai chiar dupa vechiul basm, a te da de trei ori peste ap, si te vedea-i om in doua picioare. Nu, timpul nici nu-l masuram in acea vreme, asa ca zburasera ateva milenii pana a simti eu ca sub labele mele de lup, crapa coaja Terrei, si noii munti incepura sa-si rate limbile de foc. Te ardea nu altceva. Am rupt-o la fuga peste brazde si damburi, peste vai si pripoane i urland si rupandune unii pe altii cu coltii, dar mai ales cu ghearele. Lup sau om, de fapt tot fiinte sunt, ar setea si foamea trec deopotriva prin fiecare, si asta inca de pe vremea protozoarelor formara o lege e care nimenea nu o poate schimba nici pana in ziua de azi, dar nici viitorul nu va incerca nici a visa macar -o schimbe. Ce-i drept, e unica necesitate ce a ramas intacta, asa cum o zamislise Ziditorul vietii. ea ce mi se parea mie insa un mare secret, desi inca lup eram, era un fel de a gandi, a mirosi spre un adevar greu de>>> continuarea aici >>>

(Din amintirile mele despre satul natal)

“Localitatea bihoreana Gepiu a fost , de cand ma stiu eu, comuna cu primarie, cu post de politie, cu biserica crestina, cu oficiu postal, cu dispensar, cu scoala primara, si asa mai departe. Au avut satenii si moara de macinat faina alba de grau, si multe altele trebuincioase unor gospodari buni. Acum insa, prin ultimele decenii ale secolului XX, odata cu acea “multilaterala dezvoltare” administrata de comunisti, comuna a ajuns sat. Fereasca Dumnezeu de mai rau”. (Dar Dumnezeu s-a indurat, si azi Gepiul este iar “comuna”, asa cum a fost.) Aceasta introducere o mai scrisei odata prin anii 2001, cand povesteam in amintirile mele despre Nicusor, colegul meu din clasele primare si sfarsitul sau trist ca urmare a unor vremi triste, vremi ce macinara viitorul multor tineri nevinovati, si doar numai ca avura sansa a se naste odata cu venirea comunismului. Apoi, si al ambitiei necugetate a unor parinti de asi impinge copii spre scoli si profesii, spre studii universitare, spre care acestia nu aveau inclinatie si o anume chemare naturala. Aceste amintiri desigur ca vin dintr-o copilarie de care ma desparte acum in jur de cincizeci de ani, dar parca si acum le am atat de limpezi in minte, incat mi se umezesc ochii reamintindu-mi de multe ori despre acele vremi. Desigur, in acea vreme localitatea inca era comuna, dar deja sub pavilion comunist, si era vremea cand se spunea ca de buna voie satenii intrau in ‘colhoz’. Asa ni se spunea noua copiilor la scoala. Curand ne vazuram si cu cravate rosii la gat, numiti “pionieri”. Ce puteam noi copii sa intelegem ce vesteau aceste transformari sociale? Terminasem>>> continuarea aici >>>

” POEZII ALESE ” ( Ed.Cuget Romanesc ,2006)

Cred ca poetul este instrumentul prin care poezia este scrisa, pentru ca nu tot versul este poezie. Cred ca poetul este mijlocul prin care poezia patrunde in lumea noastra. Daca impulsul vine din adancuri, atunci poeziea devine poem si cu cat este mai departe poetul , cu atat mai adanc este dorul de tara . Nimeni nu poate controla aceasta forta . Ea este un fel de har inzestrat si vine inspirata dintr-o profunda sursa divina. Nu vine din mintea folosita zilnic pentru rezolvarea problemelor de fiecare zi – sigur , poezia inoata din infinitul adanc spre suprafata lumeasca din locuri mult mai sacre decat ne inchipuim noi. Ca artist , sunt constient de acest har , in sensul ca traiesc uneori zile intregi, alteori mai putin bune. Sunt zile cand lucrez cu viteza uimitoare , folosindu-ma de cunostintele si experienta vietii si descopar ca sunt complet lipsit de originaliate. Nu fac altceva decat sa ii imit pe predecesorii mei, pe contemporanii mei, lipsit de forta, farmec si mesaj, fara rezonanta intre mine si spectator. Si sunt alte dati, cand sunt lipsit de idei si muncesc, ma zbat, ma zvarcolesc ca un sarpe si cand nu te astepti, -divin- ceva apare din gradina cu o mireasma exotica si te captiveaza, te farmeca si atunci ingenunchezi, – in fata ta- imagini de neinchipuit. Si cred cu convingere ca ele vin dintr-o lume sacra, mult mai sfanta decat ne inchipuim noi, vin complet intregite dintr-un spatiu incomensurabil mintii noastre. Poezia lui Miclau este o poezie pur romaneasca. Poezia exprima ganduri si emotii mostenite din mosi-stramosi, ce nu pot fi exprimate cu ajutorul cuvintelor. Limba vorbita si scrisa nu poate exprima mai mult decat cuvintele ei, pentru ca ea este relativ tanara, circa 45 de mii de ani, comparativ cu simturile, sunetele si emotiile noastre, care au o evolutie de aproximativ 45 milioane de ani. De aceea muzica si imaginile poporului nostru exprima mult mai mult decat cuvantul. Asadar, poezia spune prin jocuri de cuvinte ceea ce nu se poate spune prin cuvinte. Ascult-o fara preconceptie sau analiza ! In poezia sa “DIMINEATA”, poetul Ioan Miclau impreuneaza cuvintele in expresia ideilor, nascand muzica. Tu intelegi idea, pricepi forma creata de muzicalitatea cuvintelor si toate la un loc sunt tema. Esti acasa. La o sezatoare, o mama inconjurata de fetele ei frumoase tes cu fire de aur si borangic portul neamului, portul tarii noastre. Mainile lor jucause alearga sub privirea inflacarata a poetului. O alta familie, si o alta, etc. Dimineata Peste codrii, vai si sesuri roua-i un covor de-arginturi, Rau-i spume, valul canta, lumea pare un sonet, Scris pe portativul zarii de-a Naturii labirinturi, Unde plin de dor si cuget studiaza un poet. Zarea-n flacari se aprinde, cand urzeala-i de negreala, Retragandu-si a ei neguri, lasa soarele sa iasa, Cu-a lui coame aurite si zambire triumfala, Diminetii dand placere, vietii cugetare-aleasa, Nici o grija-n codrul verde, lumea-i vesnic in cantare, Caci Divinul e in toate croitor si hranitor; Poarta pasarile grija hranei lor ori de-mbracare ? Totusi ele-s vii embleme pe-al padurii drag decor.

Poezia izvoreste dintr-un loc profund numit inspiratie, unde poti ajunge printr-un moment, o imagine sau o senzatie a carui ecou patrunde adanc in esenta fiintei noastre, devenind mesaj mesajer. Exemplu: Mirosind pentru prima data fanul proaspat cosit am inspirat in piept cu lacomie aerul. In acest moment, am realizat ca multe alte generatii ca mine, inaintea mea, au descoperit acelasi lucru si au inspirat cu aceeasi lacomie aerul inmiresmat de fanul proaspat cosit. Deci, eu traiesc un moment antic si total nou in acelasi timp, privind prin ecoul creat de numarul de persoane care au trait momentul in evolutie(Momentul poeziei “Dimineata”) Aceasta calitate de ecou infinit sub observatie declanseaza POEZIA. Poetul Ioan Miclau evita metafora, pentru ca metafora in poezie e groteasca, or el nu poate fi decat uman, cald si parintesc. Nu trebuie sa umblam in poezia lui dupa ganduri ascunse sau idei obscure, asa cum se repede s-o faca criticul din noi, care, in mintea lui superstitioasa, umbla dupa mesaje codificate, ci sa lasam relaxat sunetul cuvintelor si al ritmului lor sa ne poarte in lumea poetului adevarata, simpla si sincera. Poezia e vie, daca o traiesti !

BEN TODICA