ÎNTRE LUPII DACIEI ŞTIU CĂ MĂ FĂCUSEM OM.

mai 31, 2007 la 8:26 pm · Înregistrat sub opera si autorul

Si erau vremurile acelea, imi amintesc bine, cand muntii cei tineri pe spinarea carora aveau sa creasca adurile, erau inca in clocot in burta Terrei. Stiu ce zic, si nu pentru ca doar citim azi n istoria scrisa, despre acea istorie nescrisa, ci prin faptul ca eram de fata cu haita mea e lupi. Si nu-i totuna cand vezi cu ochii, sau numai auzi cu urechile, fiindca auzim multe n lume de care te poti indoi a fi si adevarate. Dar in cazul de fata, nu vad ce ar castiga ineva sa se indoiasca de vorba mea, ca dacul a fost un lup. Cinstiti sa fim, la alte popoare amenii sustin ca se trag din elefanti, soimi, tigri, lei, maimute. Sunt eu gresit ? a inca sa se fi auzit ce urlete scoteam cand ne razbea foamea. A ne sfasia intre noi, chiar upi fiind toti, nu era ceva neobisnuit. Cum am simtit eu insa transformarea asta din lup in om, fost o metamorfoza ceva mei inteligenta, nu numai chiar dupa vechiul basm, a te da de trei ori peste ap, si te vedea-i om in doua picioare. Nu, timpul nici nu-l masuram in acea vreme, asa ca zburasera ateva milenii pana a simti eu ca sub labele mele de lup, crapa coaja Terrei, si noii munti incepura sa-si rate limbile de foc. Te ardea nu altceva. Am rupt-o la fuga peste brazde si damburi, peste vai si pripoane i urland si rupandune unii pe altii cu coltii, dar mai ales cu ghearele. Lup sau om, de fapt tot fiinte sunt, ar setea si foamea trec deopotriva prin fiecare, si asta inca de pe vremea protozoarelor formara o lege e care nimenea nu o poate schimba nici pana in ziua de azi, dar nici viitorul nu va incerca nici a visa macar -o schimbe. Ce-i drept, e unica necesitate ce a ramas intacta, asa cum o zamislise Ziditorul vietii. ea ce mi se parea mie insa un mare secret, desi inca lup eram, era un fel de a gandi, a mirosi spre un adevar greu de>>> continuarea aici >>>