IOAN MICLĂU

A marturisi de ce scriu, inseamna sa-mi povestesc viata mea intreaga. Sa repet deci convingerea mea despre un adevar ce atarna eventual de pronia cereasca, fiindca asa este omul intocmit, a fi superior intre fiinte. Cu ganduri, cu iubiri, sociabil, orgolios, cu infinite imaginatii despre propria-i viata. Dar, cand incerci a face o marturisire despre tine, despre tine ca individ, si inca traitor departe de locurile tale natale, dus de destin si imprejurari, psihologia ta capata valente ceva mai nteresante. Personalitatii tale i se adaoga, sau i se desprind, valori care rabufnesc spre a fi exteriorizate, adica spre a te regasi pe tine in raport cu lumea din jur. Lupta pentru a supravietui nu este o noutate, astfel in scriere incercam intotdeauna o cautare, o explicare a realitatii in care te afli, dar este si o deschidere de cai si idei spre a te emancipa, a-ti gasi un loc in sistemul social in care traesti. Asadar, la un moment dat observ ca, de fapt, nu scriu numai pentru mine, chiar scriu pentru cei in mijlocul carora exist si ma misc. Scriu cu idea sincera ca simt si doresc o societate cat mai perfecta, unde eticul si esteticul sa primeze in relatiile noastre de zi cu zi, si unde sa-mi gasesc si eu locul meu ca individ. In Australia, sunt editorul revistei de arta si cultura “Iosif Vulcan”, am lansat recent o adresa catre cititorii revistei, in care de fapt se observa limpede pentru cine scriu, dar si directia mea de orientare spre o miscare literara careia imi place sa ma atasez. Adresa este intr-un cuvant, o adevarata marturisire proprie:>>>>>

Daca a venit vremea unei noi desteptari la romani, atunci din experienta Istoriei ar trebui sa invatam ceva! Va trebui sa invatam a fi parte unitara in ceea ce se cheama “unitate in diversitate”, adica sa invatam a valorifica specificul nostru national, scoala si gandirea proprie, fara a copia pe nimeni! Sigur, intotdeauna a stiut Romania a lua ce e bun si folositor din experienta altor tari, vecine sau mai indepartate, dar de aci si pana a ajunge la fenomenul de a te atinge de identitatea ta este o alta poveste. Este nuanta unei fante cazande inafara regulei, ce ne atentioneaza ca suntem la un orizont neprielnic, poate la o varianta a acelui protocronism de care amintea dl. Gratian Cormos, in ANALIZE SI FAPTE, si a cartii ce urmeaza a se scrie! De-alungul istoriei, am mai experimentat noi asemenea fenomene, ce pot fi adunate in vechiul si arhicunoscutul proverb: “Pestele mare inghite pe cel mic”, dar, inainte de a ne acoperi cu proverbe de tot felul, sa ne vedem pe noi insine in propria noastra istorie! Sa identificam adevarul realitatilor, din trecut si prezent, fara rasuciri maestre si filosofii politice, uneori de-a dreptul mioape inspre viitor. Trebuie sa invatam din istorie, chiar daca nu ne plac, adevaruri ale greselilor ce noi le-am comis, nimeni altcineva, si de care sa tinem cont spre a nu le repeta!” Sa luam un exemplu, bunaoara, din ceea ce se cheama “victima politica”. Victima politica a fost Al.Ion Cuza, victima politica a fost Mihai Eminescu, la fel Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga, etc, astea doar din istoria moderna, deci apropiata. Iata la finele secolului XX, odata cu caderea comunismului, sistem copiat in totalitate, avuram iar o victima politica, in persoana lui N.Ceausescu. Sa recunoastem specificul si traditia de viata a fiecarui popor, dar oricum, specificul nostru romanesc, nu gasea suport in idea “colhozurilor rusesti”! Sa observam un aspect economic, azi foarte interesant. Oare, solul nostru fertil, nu ar creste capsunile cele mai frumoase din lume? La noi nu>>>>>

Ma gandesc si ma infior la Romani, cei ce nu am vrea ca prin soarta noastra din lume si a politicii de acolo, de acasa, sa ajungem aromani, asa cum de fapt istoria aromanilor de azi au facut-o, si pe vremuri, tot neglijentele fratilor nostri romani. Ma infior uneori, zau, daca nu am terminat nici acum galcevile noastre despre fanarioti si turci, despre legionari, fascisti si nazisti, nu stiu cand om termina-o cu galcevile comuniste. Poate peste un secol, doua. Casa e gata sa se prabuseasca pe noi, si noi ne strangem de gat unii pe altii, de la ‘opinca pana la vladica’. Si vorba veche populara: “cand pisica nu-i acasa soarecii se urc pe masa”, zice vorba populara, fiindca vorba universitara nu se prea aude. Ce avem noi cu vecinii? Sa ne ingrijim propria gradina, adica, sa curatim “cornii de omizi”, sa smulgem buruienile, sa plantam flori, sa tinem curat,si vecinii isi vor vedea si ei de treaba lor, vazandune ocupati cu de-ale noastre cele gospodaresti. Dar daca guvernele se vor interesa tot timpul sa vada ce au altii in gradina, dar nu o vad pe a lor ca se cere ingrijita, atunci…! Dar ce politica se face azi? Ce democratii? Ce pluralisme? Ca la noi la nimenea! Slobozenie universala, 140 de partite pestru 24 de milioane de locuitori. Domnul Ion Iliescu a doborat si recordul Vestului si Occidentului, cu liberalizarea adusa dupa lovitura de stat din 1989. Ia calculati media de membrii pe partid romanesc, si vedeti intelepciunea Udemereului, care aduna toti maghiarii, secuii, ciangaii, si alte convertituri, ca devenira majoritari dupa legile UE, si azi se bate Bela, burta la burta cu Basescu. Dar Romanii duc flori acum sa-i aniverseze marelui Politic Iliescu, onomastica. Mai ales ca ne-a mai democratizat si cu un rege al Tiganilor, bucurandui pe europeni. Dar ai nostrii, urmasii moscovitilor, sau pus pe ros oase, zugrumanduse reciproc. Zicea V.Alecsandri intr-un proverb tot popular cam asa:>>>>>

„Peste toate avatarurile unei biografii frământate, Raoul Şorban rămâne o mare conştiiţă, un reper de atitudine neabatută de pe drumul drept al închinării la un ideal. Un ideal de înalt umanism, cu rădăcini într-o neînfrântă credinţă în poporul căruia îi aparţine, în destinul lui istoric şi în capacitatea lui de trăire înaltă, europeană”. (Adrian Riza – despre Raoul Şorban – „Chestiunea maghiară”)Om, cu multiple daruri, intelectual, scriitor, istoric, critic, Raoul Şorban ne aduce, prin scrierile sale adunate în cartea intitulată „Chestiunea maghiară”, o cronică a unor evenimente istorice întinse pe câteva secole, inclusiv al celui în care am intrat, despre pretenţiile guvernelor perindate la conducerea Ungariei, asupra unor teritorii transilvănene cuprinse câtăva vreme în imperiul habsburg, trecut şi acesta ca altele, la raftul arhivelor istoriei universale. Veşnicele vise de revizionism şi iredentism maghiar nu au făcut altceva decât să aducă aceleaşi veşnice suferinţe şi dureri cetăţenilor ambelor ţări. Vor putea fi aceste pretenţii, bine mascate, îmbrăcate politic în fel şi fel de neologisme social-economice, compatibile ideilor de viitor al Uniunii Europene?Nu aş crede aşa ceva. Dar multe n-am crezut noi şi de toate am avut parte. Până şi pentru publicarea poeziei lui G. Cosbuc, „Decebal către popor”, publicată în „Tribuna Ardealului”, şi a unui articol intitulat: „Dacismul în literatură”, al autorului Gh. Dancus, guvernul horthyst îl condamna pe autor la închisoare, aspect pe care Raoul Şorban îl înscrie în cartea sa amintită mai sus. Iată cum s-a motivat sentinţa dată de Tribunalul Regal Ungar din Cluj, Consiliul Special de 5 membri, nr. B 316069/1941:” În numele Sfintei Coroane Maghiare! >>>>>