“Între lupii Daciei ştiu că mă făcusem OM”
ÎNTRE LUPII DACIEI ŞTIU CĂ MĂ FĂCUSEM OM.
Si erau vremurile acelea, imi amintesc bine, cand muntii cei tineri pe spinarea carora aveau sa creasca adurile, erau inca in clocot in burta Terrei. Stiu ce zic, si nu pentru ca doar citim azi n istoria scrisa, despre acea istorie nescrisa, ci prin faptul ca eram de fata cu haita mea e lupi. Si nu-i totuna cand vezi cu ochii, sau numai auzi cu urechile, fiindca auzim multe n lume de care te poti indoi a fi si adevarate. Dar in cazul de fata, nu vad ce ar castiga ineva sa se indoiasca de vorba mea, ca dacul a fost un lup. Cinstiti sa fim, la alte popoare amenii sustin ca se trag din elefanti, soimi, tigri, lei, maimute. Sunt eu gresit ? a inca sa se fi auzit ce urlete scoteam cand ne razbea foamea. A ne sfasia intre noi, chiar upi fiind toti, nu era ceva neobisnuit. Cum am simtit eu insa transformarea asta din lup in om, fost o metamorfoza ceva mei inteligenta, nu numai chiar dupa vechiul basm, a te da de trei ori peste ap, si te vedea-i om in doua picioare. Nu, timpul nici nu-l masuram in acea vreme, asa ca zburasera ateva milenii pana a simti eu ca sub labele mele de lup, crapa coaja Terrei, si noii munti incepura sa-si rate limbile de foc. Te ardea nu altceva. Am rupt-o la fuga peste brazde si damburi, peste vai si pripoane i urland si rupandune unii pe altii cu coltii, dar mai ales cu ghearele. Lup sau om, de fapt tot fiinte sunt, ar setea si foamea trec deopotriva prin fiecare, si asta inca de pe vremea protozoarelor formara o lege e care nimenea nu o poate schimba nici pana in ziua de azi, dar nici viitorul nu va incerca nici a visa macar -o schimbe. Ce-i drept, e unica necesitate ce a ramas intacta, asa cum o zamislise Ziditorul vietii. ea ce mi se parea mie insa un mare secret, desi inca lup eram, era un fel de a gandi, a mirosi spre un adevar greu de controlat si de stapanit deocamdata, si spre acest secret priveam in mintea mea, istoriceste vorbind, fiindca stapaneam doar noi, Lupii, spatiile carpato-euxene. Dar trebuia inca sa mai curga timp, gheturile topite la Nord sa se retraga spre Pontul Euxin, ca sa-mi pot croii insfarsit, drum spre Sarmisa. Aici la Sarmisa, era visul meu, deoarece padurile vechi azi, tocmai cresteau inalte si frumoase. Simteam ca exist, respiram, imi pipaiam labele paroase de lup, numai intre urechi, desigur foarte curios, simteam un impuls si sens cautarilor in spatiu. La Sarmisa valtoarea caldurilor se racise, desimea padurilor asigura linistea trecerii mele la starea de om. SI LUPUL DIN MINE SE FACU DAC. A ma transforma din nou in lup, e un secret ce nu-l divulg. Ce nu trebuie, oricum, uitat, e adevarul ca daco-roman inseamna o continuitate infinita, indiferent de transformaile prin care trece. Dacologia este deci istoria straveche a Romanului, in continua descoperire, si ceva in plus, tema versului asezat sub titlul “De-un milion de ani la Felix floarea “Drete”, (Vol.I.Poezii alese – I.Miclau), tot despre istoria straveche a romanilor aminteste ! La Sarmisa lui Decebal !”
____________________________________
Ioan Miclău (n. 1940). Scriitor român din Australia. Poet, dramaturg, jurnalist, autor de memorialistică literară, promotor cultural de seamă. Fondator de grupări literare în ţara de la Antipozi. Cărţi reprezentative: „Poezii alese" (vol. I, II), „Teatru", „Fiica Zeiţei Vesta", nuvelistică.Ioan Miclau s-a distins drept principalul animator al gruparii scriitorilor romani de la Antipozi , avand o actiune cetateneasca uimitor de tenace si de echilibrata . Fondator al Bibliotecii " Mihai Eminescu " din Cringilla , Australia , ridicata si inzestrata cu efortul sau generos si neprecupetit , Ioan Miclau a dat un exemplu de " actiune romaneasca " printre straini , si a devenit un model ce va trebui luat in seama intotdeauna cand se vor aminti faptele mari . Si pentru aceasta scriitorul a fost distins cu Premiul de Excelenta al Patrimoniului Romanesc , decernat de ARP , in 2006 .
_____________________________
UN FILM DE BEN TODICA DESPRE UN POET ROMAN LA ANTIPOZI 
