IOAN MICLĂU

Desigur că numai bunul Dumnezeu ne-a întâlnit, lucru pe care îl cred cu tărie, pe cel care scrie rândurile de faţă şi pe minunatul om şi slujitor al Cărţii româneşti şi al Destinului românesc care este domnul Ioan Miclău, român ardelean stabilit în Asutralia, căci altfel cum să-ţi explici depăşirea distanţei enorme şi comunicarea sufletească profundă ce s-a înstăpânit dintr-o dată între noi !Altfel cum să îţi explici faptul că sufletele noastre rezonează profund descoperindu-ne apropieri sufleteşti, ca şi faptul că la ora aceasta ţin în mână o carte frumoasă (carte frumoasă şi bună, cinste cui te-a scris !) a unui om care trăieşte tocmai la capătul lumii.Cartea se numeşte „SCRIERI ÎN PROZĂ, VOL II”, de dl Ioan Miclău, şi a apărut la Editura Cuget Românesc, în 2007, prin truda harnicului şi împătimitului om de cultură, preotul şi profesorul Al Stănciulescu Bârda.Cartea aceasta ca şi autorul eu sunt realităţi româneşti deosebite. De aceea le voi analiza şi comenta dintr-un punct de vedere aparte, şi anume din punctul de vedere al spiritului românesc, al românismului. Pentru că această carte, dincolo de literele ei, conţine un Văzduh, un Cosmos uriaş de suflet românesc. Iar autorul cărţii, dl Ioan Miclău, care în Australia a înfiinţat o Bibliotecă românească, şi căreia i-a dat numele celui mai mare poet român, a scriitorului total prin care românismul se ridică din straturile adânci ale mitosului şi logosului dacic, turnându-se în formele desăvârşite şi strălucitoare ale spiritului modern, este unul dintre românii care lucrează cu spor la înălţarea sufletului românesc şi a prestigiului nostru în lume !.

Dl Ioan Miclău este din acei patrioţi rari, cu mare greutate, pe care îi dă un popor spre creşterea şi continua lui lucrare în vremi. Din acea categorie din care face parte Badea Cârţan de pildă, şi prietenul meu Ion Crişan, unul dintre cele mai înalte exemplare umane date de acest neam.. El este un Badea Cârţan care a trecut oceanele şi mările cu desaga plină de cărţi, ale neamului său, (cărţi în care se găsesc osemintele strămoşilor săi şi sufletul neamului său) în spate, şi s-a dus în Australia ca să facă acolo cunoscută demnitatea, frumuseţea, tragedia, omenescul şi măreţia neamului său. Dl Ioan Miclău este din acestui scriitori pe care eu îi numesc zidari ai templului românesc, slujitori ai Catedralei Fiinţei naţionale.

L-am comparat pe Ion Miclău cu omul de mare nobleţe spirituală care este omul de ştiinţă şi marele scriitor de conştiinţă al neamului său, Ioan Crişan. Vedeţi, dacă noi nu venim pe lumea aceasta şi în neamul acesta, din propria noastră voinţă, şi nu suntem până la o anumită vârstă decât lucrarea lui Dumnezeu, a părinţilor şi a învăţătorilor noştri, apoi un timp, care este foarte scurt, trăitori şi lucrători pe acest pământ, nici nu suntem în totalitate ceea ce vrem să fim noi în viaţa aceasta…. Sau ceea ce cred alţii despre noi, CI CEEA CE VREA DOMNUL, DUPĂ CE ADUNĂ STROPII DE SUDOARE AI FRUNŢII NOASTRE, ŞI GEMETELE, DURERILE ADÂNCI ALE CREAŢIEI, CU PRODUSELE TRUDEI NOASTRE OMENEŞTI, PUSE ÎN SLUJBA CREŞERII CULTURII, A ŢĂRII TALE.

Mai pe înţelesul cititorului. Autorul acestei cronici, cel care a citit cu sufletul la gură cartea domnului Ioan Miclău, prin anii 60-65 era de acum cititor al revistelor literare care apăreau în ţară. Pe vremea aceea erau mar poeţi Dan Deşliu, Mihai Beniuc, Vlaicu Bârna, VERONICA PORUMBACU, mai puţin Blaga, vasile voiculescu… Eram copil pe vremea aceea. Aşa credeam eu că ei sunt mari poeţi, care vor rămâne…. Apoi a venit valul generaţiei 60 în frunte cu Nichita Stănescu…. În anii din urmă mergând acasă în Vâlcea am avut posibilitatea să mai reiau încă o dată cărţilor scriitorilor generaţiei 60, generaţia în lumina căreia ne-am format, pe care o divinizam noi, generaţia 70, a scriitorilor din generaţia 70… Din generaţia lui Beniuc şi a lui Deşliu, a poeţilor politruci nu mai rămâne nimeni, din generaţia 60, o dată strălucitoare, rămân dezarmant de puţini scriitori autentici, a căror operă poate înfrunta timpul… Nu a fost cum au vrut ei, nici cum au vrut cei din preajma lor şi din epoca lor, cei care i-au susţinut, i-au iubit… A fost cum a vrut Domnul… Vor trece anii, deceniile, secolele şi timpul va fi tot mai necruţător cu toţi scriitorii, în schimb poetul Mihai Emiescu, şi opera lui vor creşte în continuare… La fel opera poeţilor Tudor Arghezi, cel data afară din literatură de politrici, la fel opera lui Licuian laga…

Şi acum să revin la marele scriitor Ioan Crişan… Maramureşan, cinstit ca oţelul, cu sufletul limpede ca apa de izvor, o minte genială şi scăpărătoare, ordonată, minte de ardelean şi de neamţ, un suflet bun ca pâinea caldă, un patriot că l-aşi pune între sfinţii neamului nostru… Născut în 1934, de rădăcină din Bârsăul Maramureşului, prin anii 1960 era un tânăr cadru didactic, asistent la Politehnică. Pentru că era o minte dotată şi un asistent muncitor, iubit de studenţi, bineînţeles că cei din jurul lui, colegii, au făcut tot ce au putut ca să scape de el… Şi astfel a fost îndepărtat din facultate şi a ajuns cercetător ştiinţific. In câţiva ani invenţiile, descoperirile şi lucrările lui ştiinţifice au început să uimească lumea… Se scrie despre el în revistele ştiinţifice de prestigiu din lumea întreagă… Este cercetător în domeniul electrochimiei, o teorie a sa îl aşează într-o revistă ştiinţifică de prestigiu mondial, alături de unul dintre laureaţii premiului Nobel pentru chimie. Dacă ar fi fost ajutat cercetătorul, Inginerul Ioan Crişan ar fi adus României Premiul Nobel pentru chimie sau fizică… dar nu numai că n-a fost ajutat, a fost invidiat, săpat, asasinat moral… reclamat, anchetat, pensionat mult prea devreme… I-au sărit în ajutor pe vremea aceea mai mulţi ziarişti, printre care, spre meritul lui, şi Adrian Păunescu, din a cărui poezie daca va rămânea zece la sută, şi anume, credem noi, poezia sinceră, de dragoste.

( De aceea spunem noi că Axiofagia, patologie a psihologie poporului roman, care vine din străfundul subconştientului colectiv al acestui neam, aşa cum ne spune mitul şi balada Mioriţei şi proverbul, „ Să moară capra vecinului, este una dintre patologiile care ne-au făcut foarte mult rău în istorie. Boala psihică ce ne-a făcut să ne invidiem, să ne distrugem valorile ! Această patologie face astăzi ravagii, şi ne va distruge cu siguranţă într-un viitor nu prea îndepărtat. Cum să creştem noi prin timp, ca popor, când noi suntem un popor de asasini, o clasă intelectuală de asasini care ne asasinăm valorile, şi promovăm jigodiile, nonvalorile, lichelele ? )

În sfârşit, nonvalorile care nu puteau să-l suporte pe Ion Crişan au săpat de el, dându-l afară şi din cercetare… Fiind un om însetat de cunoaştere, o minte genială, ascuţită ca briciul şi vastă ca un cosmos, Ioan Crişan a citit în continuare cu fervoare şi a ţinut un jurnal în care îşi punea şi îşi dezvolta gândurile lui… Astăzi o pagină, mâine două, nota el în jurnal ceea ce simţea şi ceea ce gândea el… ASTA ZECI DE ANI, DE PRIN ANII 70 ÎNCOACE.. Ei bine, toate acele însemnări ale jurnalului lui Ioan Crişan, puse cap la cap, s-au transformat pe nesimţite ÎNTR-UNUL DINTRE MARILE ROMANE DE CONŞTIINŢĂ CARE OGLINDESC ASTĂZI ŞI CARE VOR OGLINDI DECENII, SECOLE DE AICI ÎNAINTE, EPOCA ISTORICĂ PE CARE A TRAVERSAT-O AUTORUL. Şi pe care o cunoaştem cu toţii.

Cine a ştiut în timpul vieţii lui că Ioan Crişan este unul din marii scriitori dostoievskieni ai epocii lui, cine ştie astăzi că inginerul Ioan Crişan este unul dintre cei mai mari scriitor europeni, şi poate ai lumii ? Şi asta, plecând de la nişte însemnări într-un JURNAL DE CONŞTIINŢĂ URIAŞ.

Vedeţi cum lucrează Dumnezeu, cum îşi creşte el şi cum îşi formează scriitorii…? Pe căi ocolite… Scriitorii care ne par astăzi mari mâine nu sunt nimic, şi scriitori, puşi la încercare de Dumnezeu, neştiuţi, care au scris în întunericul rece şi mucegăit al subteranei, vor fi marii scriitori de mâine. Pentru că ei şi-au îndeplinit misiunea dată de Domnul, aceea de a oglindi durerile si visele, credinţele, speranţele, gândurile unei colectivităţi imense, tragedie şi imaginea de ansamblu a unei epoci, profunzimea mocirloasă şi auriferă a acelei epoci…

Ioan Crişan nu fost scriitor profesionist ca membrii Uniunii Scriitorilor, din care nu va rămâne mai nimic, el e fost o FIINŢA TRAGICĂ, LUCIDĂ, CINSTITĂ CU EA ŞI CU DUMNEZEU ŞI NU A FĂCUT DECÂT SĂ NOTEZE IMPRESII, GÂNDURI, IMAGINI, AŞA CUM LE-A SIMŢIT ŞI LE-A GÂNDIT EL,… ACESTE CIOBURI DE CONŞTIINŢĂ S-AU UNIT SINGURE ŞI AU ALCĂTUIT UN TEMPLU, TEMPLUL SPIRITUAL ŞI DE CONŞTIIŢĂ AL EPOCII DRAMATICE PRIN CARE AM TRECUT ŞI PRIN CARE TRECEM.

Asemănător este şi cazul scriitorului Ioan Miclău, care s-a dus la capătul lumii ca să ridice biblioteca Mihai Eminescu… În cele două cărţi ale lui, „SCRIERI ÎN PROZĂ, vol I şi vol II”, el lucrul acesta îl face şi domnia sa, scrie articole, însemnări de jurnal, notează impresii, îşi dezvoltă gândurile în eseuri, îi scrie din Australia prietenului său doctorului Dimitreie Grama, din Danemarca, scrie şi o nuvelă de mare întindere, care ni-l aminteşte pe Ioan Slavici, intitulată „Fiica zeiţei Vesta”… Ei bine şi când toate acestea sunt adunate la un loc, în carte, opera de conştiinţă şi de suflet (de mult suflet) a domnului Ioan Miclu, se întrepătrunde, se adună, se alcătuieşte osmotic într-un vas imens, într-un templu de sentimente, de suflet, de gânduri al neamului său.

Vedeţi, şi acesta este tot un mod asemănător cu al lui Ioan Crişan, prin care Domnul îşi creşte, îşi construieşte şi îi pune la încercare, pe scriitorii Lui. Gândul acesta că Domnul pe marii scriitori ai Lui, îi creşte grei, trudnic, punându-i la încercare, mi-a apărut clar în minte citindu-i biografia, citindu-i printre rânduri, viaţa marelui prozator rus Feodor Mihailovici Dostoievski, personaj în romanul meu: „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti”.

Domnul care l-a hărăzit să fie pictor şi muzician al sufletului românesc, l-a crescu greu şi pe căi ocolite pe scriitorul Ioan Miclău, purtându-l pe drumurile vieţii tocmai în îndepărtata şi calda Australie… Opera lui, este ca şi opera lui Ion Crişan, una de conştiinţă şi de suflet, care se alcătuieşte, se adună, se încheie din ciobirile pictate, creionate şi desenate de ei, în care au pus sufletul românesc ce îl poartă în adâncul fiinţei lor. Aşa l-am perceput, aşa l-am simţit eu, aşa îl văd eu pe scriitorul Ion Miclău.

Iată cum îl vede scriitorul Dimitrei Grama, de acolo din Danemarca dumnealui : „ Orizontul literar al lui Ioan Miclău oglindeşte în el profunzimea spirituală şi intelectuală a acestui Om printre Oameni. Pentru că Ion Miclău nu este, cum mulţi au spus despre el, un emigrant, un îndepărtat, care, ros de dor şi de amintiri, aşterne pe hârtie lamentaţia înstrăinatului, ci Ioan Miclău este un om deosebit, un om talentat, care, indiferent de originea etnică sau geografică, ar fi fost hăituit de aceleaşi nelinişti, vânat de aceleaşi muze şi forţat să lase mărturii, să lase urme. Ioan Miclău este un om universal, care se bucură de frumuseţea acestei lumi, care plânge alături de cei suferinzi şi care, ca un adevărat preot, încearcă să ridice spiritul uman, spre o altă sferă, spre o altă dimensiune, indiferent de locul unde se află, Bihor, Japonia, Tibet sau Australia „

Trebuie să subliniem acest lucru, dacă lumea literară românească este plină de oameni meschini, dedublaţi, de lichele şi de jogodii, de oameni mici care se cred mari, care-i marginalizează şi îi distrug pe cei cu adevărat valoroşi, omul acesta., dl Ioan Mică, este ca personalitate umană din acea categorie a oamenilor cu suflatul mare, fiinţa lui este formată din achiziţii şi straturi simple, făcută prin truda cunoaşterii personale şi prin deschiderea larga a sufletului în faţa vieţii. Aşa îl simte şi îl vede şi Dimitrie Grama, reprezentarea pe care şi-a format-o despre autorul cărţii asupra căreia ne-am aplecat noi acum să i-o tălmăcim fiind mai mult decât convingătoare:

„Au torul însuşi, în modestia caracteristică oamenilor mari, spune că nu are „şcoală” ca alţii, că nu a călcat din tinereţe pragurile instituţiilor educative, filologice sau filozofice, spune că este un autodidact şi spune lucrul acesta, ca şi când ar cere scuze celor „titraţi”, celor „cu carte”.

Sau o altă imagine a domnului Ion Miclău, de fapt a scriitorului şi a slujitorului culturii române, denumit Ioan Miclău, a aceluiaşi doctor Dimitrie Grama : „Ioan Miclău este ca şi cei care trăiesc cu inima şi ochii larg deschişi, din plin diversitatea şi imensitatea spiritului şi a cugetului, un autodidact. Acest lucru îi face cinste şi îl ridică la nivelul celor care, vrând nevrând, devin ei înşişi învăţători şi modele de viaţă şi de creaţie pentru alţii”. Ne pare bine că dl Dimitrie Grama surprinde tocmai ceea ce am încercat noi să face mai sus, să îl definim pe dl Ioan Miclău ca model uman şi cultural. Pentru că în cazul domniei, sale omul şi opera au atâta suflet, simbioza personalităţii cu creaţia este atât de profundă şi de organică încât ne găsim dintr-o dată în faţa unuia dintre cele mai frumoase fenomene din istoria unei culturi.

Nu departe de observaţia noastră este portretul spiritual pe care i-l face, regizorul, am înţeles noi, Ben Todică : „ Ioan Miclău, omul pasionat, emoţional, fără să realizeze, atrage şi domină omul inteligent. ( Este vorba deci de preponderenţa sufletului asupra inteligenţei .NN) Credeţi că sunt rău sau arogant ? Nicidecum ! Astfel, astăzi nu am avea muzica, nu am avea speranţa, nu am avea confuzie şi nu am avea blândeţe. El găseşte mai multă căldură în păsările din grădina sa, decât în mulţi din aşa zişii domni intelectuali. Tot ceea ce scrie şi selecţionează în lucrările sale, din lacul imens de emoţii, îl reprezintă.” ( „Scrierile lui Ion Miclău”, de Ben Todică)

În fond Ioan Miclău este un cronicar de suflet al sufletului neamului său, un fel de electroencefalograf fin al gândurilor, al sentimentelor, al mişcărilor tulburi sufleteşti din adâncul fiinţei naţionale, iar opera sa un ecran alambicat, o ţesătură, o horbotă, pe care se proiectează aceste mişcări, această bogăţie din adânc.

În ultima instanţă cred că scriitorii din această categorie, mă gândesc la marele scriitor Ioan Crişan,, despre care puţini ştiu, şi la domnul Ioan Miclău, nu scriu cu pixul, aşa cum fac „scriitorii profesionişti”, ei scriu de-a dreptul cu sufletul şi conştiinţa lor… de aceea petele de suflet şi de conştiinţă lăsate de ei pe hârtie, se adună, asemenea unor cioburi arheologice într-un vas de conştiinţă greu de suflet. Iată o asemenea „însemnare” plină de suflet în marele Jurnal şi în Cronica la care lucrează de ani de zile dl Ioan Miclău, ce surprinde începutul unei zile la Biblioteca înfiinţată de el. Este un reportaj de la Biblioteca Mihai Eminescu, zidită de el acolo, în Australia, şi reportajul se cheamă, „O zi la biblioteca „Mihai Eminescu –Cringila N.S. W”.

„ Această dimineaţă frumoasă de Cireşar, luna cireşelor şi bucuria copiilor, era pentru începutul unei zile încărcate de evenimente. Ziua de 11 iunie, cădea tocmai de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Vartolomeu şi Varnava, era zi de Vineri, data anunţată de un grup de cititoare românce din Sydney, pentru o vizită la Biblioteca „Mihai Eminescu”. Era şi este un obicei al meu a mă trezi devreme şi a-mi pune în ordine treburile prin gospodărie, dar acum se anunţa a fi o zi cu totul specială”. Bibliotecarul Ioan Miclău îşi aşteaptă cititorii români din Australia cu mare emoţie şi bucurie, astfel că inima în tremură ca acul unul tensiometru: „ Mă uit la ceas, mă uit în susul străzii ! Hmm ! E ora zece trecut ! Nimeni. Sună telefonul. Alerg, ridic receptorul, răspund : daa, eu sunt !” „Oo ! Nici un necaz, se întâmplă, şi eu mai greşesc străzile uneori mergând spre Sydney.” „Dar unde sunteţi ?” „O.K, lângă firma Brambles. Staţi pe loc, vin imediat acolo.”.

Deci acesta este Directorul Bibliotecii Mihai Emiescu din Australie, un suflet imens, neobosit ca un strop de mercur”. Pasajul acesta este foarte grăitor, şi ni-l relevă pe Ion Miclău în esenţa sa şi în toată frumuseţe a lui…

Iată-l pe dl Miclău în Jurnalul lui făcând portrete prietenilor, superbe crochiuri, pline de dragoste : „ BEN, o personalitate cu un caracter ales, simplu, harnic, cinstit, veşnic îndrăgostit de locurile natale, de prietenii de altă dată ai copilăriei sale. Rar mi-a fost dat să întâlnesc oameni înzestraţi cu atâta răbdare, înţelegere faţă de slăbiciunile oamenilor din jurul său, adresându-se întotdeauna tuturor cu cele mai potrivite cuvinte, ce se vedeau de departe izvorâte dintr-un izvor al cugetului său creştin. M-am străduit întotdeauna la rândul meu să-i răspund la fel de sincer şi cu demnitate, chiar dacă în jur picurau şi rodii, de felul rodiilor ce cad în toamne pe frunze de vii, semnul de iarnă, iarnă sufletească a unora vii.” (Impresii asupra unor filme româneşti din Australia. Ioan Miclău despre Ben Todică”, pag 61.

Am spus că opera lui Ioan Miclău, şi personalitatea lui, fac parte dintr-o categorie rară de fenomene. Opera lui este o sinteză de mai multe specii şi genuri literare, un Jurnal de conştiinţă al sufletului şi al Fiinţei româneşti, plin de substanţă poetică, având o dimensiune imnică şi de întărire şi sacralizare. Iată-l în postura de eseist profund şi sentimental, meditând pe marginea vechilor crestomaţii, texte literare care în veacul trecut au avut un mare rol cultural şi educaţional în viaţa societăţii româneşti : „ Aici ne-am născut, gângurind limba noastră, poezia, cântecul, credinţa , munca, artele. Aici, în această „câmpie” „ literară haşdeiană, în care a existat şi există loc suficient pentru fiecare talent tânăr apărut la orizontul literaturii române. Harta României este plaiul Mioriţei, raiul, unde părinţii părinţilor noştri au trăit, au construit, au murit. Ei dorm în veşnicie sub această glie.

Ei ne-au lăsat înţelepciunea lor, sfatul lor, poezia lor, realizările, cât şi neîmplinirile lor, dar împăcaţi până la moarte că lasă urmaşilor lor, copiilor lor, o ţară frumoasă, vie, bogată. Ne-au lăsat o limbă pe care o păstrăm nestricată. ( „Crestomaţie din vechea literatură română şi universală”, pag 46).

Iată şi o meditaţie lucidă şi vie a scriitorului pe marginea cărţii ( nu este el slujitor de cărţi şi de limbă românească, vie ?) : „ Cartea are multe definiţii. S-ar putea scrie încă o carte numai dacă cineva s-ar apuca a aduna definirile făcute acesteia de către gânditori, scriitori şi poeţi, pedagogi şi învăţători, popor şi folclor, etc…Ca orice fiinţă (!) născută din fiinţă (autor) are şi cartea o identitate cu care se înregistrează, un certificat de naştere cu locul şi data, pentru a avea şi ea o recunoaştere. „ ( „Identitatea unei cărţi”, pag 116)

Acesta este românul, omul şi scriitorul Ioan Miclău, şi opera sa, O MARE FIINŢĂ ŞI CONŞTIINŢĂ, care vorbeşte admirabil despre neamul şi despre Ţara sa în lume, românilor plecaţi departe… Este unul din marii cronicari ai sufletului nostru românesc, dar şi un imnuitor în care meditaţia, jelania, şi frumuseţea se amestecă Într-o EPOPEE DE CONŞTIINŢĂ ŞI DE SUFLET.

ESTE PUŢIN DACĂ VĂ SPUN EMOŢIONAT, SĂ-L IUBIM ŞI SĂ-L PREŢUIM PE OMUL ACESTA, PENTRU CĂ EL SLUJEŞTE SUFLETUL NEAMULUI ROMÂNESC CUM PUŢINI DINTRE NOI O FAC! IAR OPERA LUI ESTE DEPOTRIVĂ UN JURNAL, UN IMN SI O EPOPEE DE CONTŢIINŢĂ ÎNCHINATA POPORULUI ŞI ŢĂRII PĂRINŢILOR ŞI MOŞILOR LUI !

22.02.2008 Ştefan Dumitrescu