IOAN MICLĂU

Desigur că numai bunul Dumnezeu ne-a întâlnit, lucru pe care îl cred cu tărie, pe cel care scrie rândurile de faţă şi pe minunatul om şi slujitor al Cărţii româneşti şi al Destinului românesc care este domnul Ioan Miclău, român ardelean stabilit în Asutralia, căci altfel cum să-ţi explici depăşirea distanţei enorme şi comunicarea sufletească profundă ce s-a înstăpânit dintr-o dată între noi !Altfel cum să îţi explici faptul că sufletele noastre rezonează profund descoperindu-ne apropieri sufleteşti, ca şi faptul că la ora aceasta ţin în mână o carte frumoasă (carte frumoasă şi bună, cinste cui te-a scris !) a unui om care trăieşte tocmai la capătul lumii.Cartea se numeşte „SCRIERI ÎN PROZĂ, VOL II”, de dl Ioan Miclău, şi a apărut la Editura Cuget Românesc, în 2007, prin truda harnicului şi împătimitului om de cultură, preotul şi profesorul Al Stănciulescu Bârda.Cartea aceasta ca şi autorul eu sunt realităţi româneşti deosebite. De aceea le voi analiza şi comenta dintr-un punct de vedere aparte, şi anume din punctul de vedere al spiritului românesc, al românismului. Pentru că această carte, dincolo de literele ei, conţine un Văzduh, un Cosmos uriaş de suflet românesc. Iar autorul cărţii, dl Ioan Miclău, care în Australia a înfiinţat o Bibliotecă românească, şi căreia i-a dat numele celui mai mare poet român, a scriitorului total prin care românismul se ridică din straturile adânci ale mitosului şi logosului dacic, turnându-se în formele desăvârşite şi strălucitoare ale spiritului modern, este unul dintre românii care lucrează cu spor la înălţarea sufletului românesc şi a prestigiului nostru în lume !.

Dl Ioan Miclău este din acei patrioţi rari, cu mare greutate, pe care îi dă un popor spre creşterea şi continua lui lucrare în vremi. Din acea categorie din care face parte Badea Cârţan de pildă, şi prietenul meu Ion Crişan, unul dintre cele mai înalte exemplare umane date de acest neam.. El este un Badea Cârţan care a trecut oceanele şi mările cu desaga plină de cărţi, ale neamului său, (cărţi în care se găsesc osemintele strămoşilor săi şi sufletul neamului său) în spate, şi s-a dus în Australia ca să facă acolo cunoscută demnitatea, frumuseţea, tragedia, omenescul şi măreţia neamului său. Dl Ioan Miclău este din acestui scriitori pe care eu îi numesc zidari ai templului românesc, slujitori ai Catedralei Fiinţei naţionale.

L-am comparat pe Ion Miclău cu omul de mare nobleţe spirituală care este omul de ştiinţă şi marele scriitor de conştiinţă al neamului său, Ioan Crişan. Vedeţi, dacă noi nu venim pe lumea aceasta şi în neamul acesta, din propria noastră voinţă, şi nu suntem până la o anumită vârstă decât lucrarea lui Dumnezeu, a părinţilor şi a învăţătorilor noştri, apoi un timp, care este foarte scurt, trăitori şi lucrători pe acest pământ, nici nu suntem în totalitate ceea ce vrem să fim noi în viaţa aceasta…. Sau ceea ce cred alţii despre noi, CI CEEA CE VREA DOMNUL, DUPĂ CE ADUNĂ STROPII DE SUDOARE AI FRUNŢII NOASTRE, ŞI GEMETELE, DURERILE ADÂNCI ALE CREAŢIEI, CU PRODUSELE TRUDEI NOASTRE OMENEŞTI, PUSE ÎN SLUJBA CREŞERII CULTURII, A ŢĂRII TALE.>>>>Stefan Dumitrescu >>

AGENDA PRIMILOR PAŞI !

Biblioteca “MIHAI EMINESCU”

2006 -13 McGovern Street, Cringila, N.S.W, 2502 – AUSTRALIA

Biblioteca “Mihai Eminescu” a fost declarata constituita la data de 25 Septembrie ,1996 , cu programul de deschidere si servire a cititorilor incepand cu dimineata zilei de 26, ceea ce corespundea festiv si cu istoricul eveniment(mai putin cunoscut), Septembrie 1851, cand Emigratia romana adera la Comitetul european de la Londra, reprezentantul ei fiind, D.Bratianu. Deci, idea unei unitati a emigratiei romane are radacini istorice. Biblioteca este o investitie privata a familiei Ioan si Florica MICLAU, dar de serviciu public pentru comunitatea romaneasca, pentru imprumut de carti cititorilor romani, cu deplina gratuitate pentru servicii. Inceputul a fost modest, si numai din drag comunitar, pentru etnia romana mai putin numeroasa in zona la acel timp, care sa poata gasi undeva o carte romaneasca, pentru citit. Treptat biblioteca sa imbogatit prin noi carti cumparate de familia Miclau. Pastram pe agenda istoricului bibliotecii si ajutorul dat de familiile de romani din Australia care au donat carti, precum si a unor vizitatori romani prin intermediul Ambasadei Romane din Canberra. Biblioteci judetene din Romania, respectiv, Oradea-Bihor, Cluj-Napoca, chiar de la Arhivele nationale ale Romaniei, carti de mare valoare cum sunt: “Romania Evolutie in Timp si Spatiu” , “Romania in Documente si Album” . La timpul respectiv am multumit tuturor celor ce ne-au intins o mana de ajutor cu o carte romaneasca, si le multumim si azi, in al 12-lea an de existenta Aprecierile cititorilor au fost intotdeauna publicate in filele Revistei “Iosif Vulcan”, aparuta si aceasta in anii 1997, ca o necesitate si tocmai pe fondalul acestei biblioteci. Viitorul bibliotecii acesteea, nu poate fi>>>>>

…AM LEGAT PRIN ACEASTĂ REVISTĂ, O CALE ÎNSPRE INFINITUL LITERATURII ŞI CULTURII ROMÂNILOR DIN LUME!… Considerându-mă întrutotul aparţinător comunităţii româneşti din Australia, continuându-mi chemările mele înspre artele frumoase, române şi universale, voi continua a fi în serviciul acestora, a cărţii româneşti prin modesta biblioteca „Minai Eminescu”, şi prin cărţile ce aşteaptă în minte-mi, ieşirea în lume! Din motive de vârstă şi sănătate, însă dornic de a scrie ceea ce mai am viu în cutiuţa imaginaţiei mele şi a nu le duce cu mine în mormânt, mă sfătuie gândul, aud un îndemn interior: lasă calea tinerei generaţii ce vine, a duce mai departe gazetariile şi revistele literare, după orientările şi visele lor de continuitate şi existenţialitate a acestei frumoase naţii române!” De un deceniu am editat această Revistă de Artă şi Cultură „IOSIF VULCAN”, adică 10 ani, şlefuind-o şi îngrijind-o spre a duce cititorilor cele mai curate, sfinte sentimente, de iubire a tot ceea ce este frumos şi uman. Să nu uităm Limba, cântecul, dansul, credinţa, simbolurile acestui neam din care ne tragem, al Românilor. Mulţumesc tuturor celor ce m-au susţinut, fie prin sfat şi contribuţii, fie prin critici sau derâderi, căci recunoşteam prin ştiinţa mea luminată de Dumnezeu, a iubii fiinţa omenească aşa cum a creat-o pe fiecare în parte!
Deci cu mândrie şi speranţe în tinerimea noastră română dornică de viaţă şi viitor, las drum viselor lor, nu fac ruptură ci am legat prin această revistă o cale înspre infinitul Literaturii şi Culturii Neamului Românesc!

IOAN MICLAU din GEPIU, AUSTRALIA – 31 Decembrie 2006 / 1 Ianuarie 2007 (Cu lacrimi – IM)

Sunt bolnav sufleteste sa vad literatura asta romaneasca, inundata de fel de fel de mojicii. Am ajuns sa citim si sa vedem, luate drept metafore, epitete si stil literar de exprimare, fie masculine s-au feminine toate partile organelor intime sexuale? Li se da simboluri, care desigur nu pot fi decat sodomice! Daca pana acum ne batjocoream pe tema ca incepem sa uitam dulcea limba romaneasca, acum poftim, palme si peste celalat obraz, ca oamenii nostri nu invata engleza, ce nenorocire!! Nu mai vorbesc de neologismele folosite azi, fiindca in nici un dictionar romanesc nu mai gasesti derivatiile, unde radacina cuvantului primeste sufixe sau prefixe, de sa te apuuce rasul. Construim o noua Limba? Criticii literari adevarati, sunt acum pe pozitia ursului, vrand sa verifice daca are fagurele miere, se trezeste incarcat de viespi multi, fiindca nimerise la alt soi de stupina.>>>>>>>

CATEVA REPERE CE DEFINESC ACTIVITATEA LITERARA A DOAMNEI ZOE DUMITRESCU-BUSULENGA
In primul rand trebuie sa recunoastem adevarul ca, acest nume spune mult in filele Istoriografiei Culturii si Literaturii Romane, in ambele perioade istorice: interbelice si postbelice. Personalitatea Zoiei Dumitrescu-Busulenga, va fi intotdeauna vie in insasi fiinta neamului sau romanesc, prin tot ce a reusit sa gandeasca, sa creeze, sa invete generatii la rand, de la inalta ei catedra de Prof.Universitar, la Bucuresti si Iasi ! Nu se va gasi nicaeri in Romania, o biblioteca, o scoala, o universitate, in al caror proprietate sa nu fie prezente valorile gandirii, studiilor, monografiilor si sintezelor de exceptie a eminentei Profesoare ! Dar cum s-ar putea sa fie altfel, cand, pana si in indepartata Australia, la Biblioteca “Mihai Eminescu”-Wollongong,N.S.W, (bibliotecar fiind autorul acestor randuri), avem fericirea si desigur mandria a va prezenta 2 volume valoroase, la care privesc acum, in acest moment, acordandule o valoare inestimabila, pentru care orice pret oferit, nu m-ar indupleca a ma desparti de ele. Ambele volume sunt prefatate de istoricul literar, criticul literar, prof.univ. Zoe Dumitrescu-Busulenga, pentru Mihai Eminescu. Asemenea lui G.Calinescu, Perpessicius, Ion Cretu, si altii, pentru Zoe, atractia cea mai mare o constituia “fenomenul Eminescu”, poetul “nepereche”, cum il numea Arghezi! Primul volum se intituleaza: “POEZII -M.Eminescu”- 1984, Ed.Eminescu-Bucuresti, iar al doilea volum, la fel: “POEZII -M.Eminescu -1980, Ed.Eminescu – Bucuresti. Fiind “Membru Corespondent” al Academiei Romane, a scris mult, a stralucit prin studiile sale de sinteza, printre care remarcabile vor fi tematici ca: “Renasterea – umanism si dialogul artelor” , “Valori si echivalente umanistice”. Si-a pus in exercitiul muncii, idea, talentul sau patrunzator si de limpede analiza in multe monografii, luand in studiu asa cum stim, personalitati de seama, de geniu, cum au fost, Mihai Eminescu, Ion Creanga, Sofocle, si altii. Aplecanduse cu multa rabdare si studiu asupra “Scrisorilor” lui Mihai Eminescu, explica esentialele radacini si surse din care rasarea imaginatia poetului nostru national, identificand intre acestea domenii largi si bine cunoscute poetului, cum ar fi: istoria, economia, filosofia, dreptul, politica, in general viata sociala romaneasca laica si religioasa, influientele straine, despre razboi, etc.(sa ne amintim de dl.Lahovari si razboiul din 1877) Vesnic in studiu si cercetare, domnia sa, face un studiu aproape amanuntit “Glossei” lui Eminescu, adeverind incaodata in plus, ceea ce realitatea dovedea in adevar, caci Eminescu este actual al tuturor timpurilor, cunoscator al psihologiei oamenilor, astfel luminata cercetatoare da inteles aproape fiecarei strofe din glossa eminesciana.>>>>>>>

Cum se stie de cand lumea, primavara inca de timpuriu, la fel si vara, buruienile cresc prin holdele si livezile oamenilor, mai ales cand ploile vin necontenit. Volbura, se catara repede pe tulpinile plantelor celor folositoare, chiar de inabuse, fiindca buruiana fiind, ce vrei sa faca altceva? Neghina, infloreste si ea prin holdele de grau, desi semintele ei, dau numai amareala painii. Dar cum Botanica ne descopera multe feluri de buruieni nefolositoare, trebuia si omul sa inventeze plivitorul si sapa. Uneori nu se pridideste cu cu plivitul lor, caci buruienile cresc repede si voinice! Dar oricum, vine toamna, iarna cu inghetul, si…, aceste maini ale lui Dumnezeu, vor plivi si usca aceste buruieni. Ei, tot asa aduce Dumnezeu, batranetile si slabiile omenesti, de curata gradina sociala de infaptuitorii de rele, fiindca Dumnezeu a intocmit o lege naturala, careia nu ne putem sustrage oricat am fi de smecheri! Da, sigur, sunt si buruieni folositoare pe care le apreciem, cum ar fi : urzica, brusturul, cicoarea, musetelul, etc. O frectie cu urzica invioreaza, si asa mai departe, dar, din orice luat prea mult, poate duce la alergii! Astfel, de prea multa urzicarie si critica, ajungem la vorba lu C.Noica: „de mor si pestii in ape „. Vorba aialalta, cu „stiinta si chimizarea excesiva”, de am ajuns sa nu ne mai putem atinge de apa si hrana, fiindca le-am otravit. Deci, tot Legea sfanta ne va arata un „articol” sau un aliniat”, prin care sa ne insanatosim impreuna cu mediul natural. De fapt ne-a si spus-o Eminescu: „Vom inainta cu toata ticalosia noastra, caci nu avem incotro(…)”. Magul de la Sapanta(George Popp), tocmai despre aceste ticalosii ne vorbea noua, mioriticilor ce umblam cu fluierul pe plaiurile lumii. Apoi, cate un meteorit cazut din galaxia rosie va sti/ori trebuie sa stie, ca nu se aplica poeziei reguli statice, fiindca aceasta s-a manifestat si se manifesta si azi, prin alte legi, poezia plutind pe deasupra „lucrurilor si fiintelor”, coborand acolo numai unde geniul ei ii dicteaza. Uneori un cuvant lumineaza totul. La noi la romani, pentru ca toti>>> continuarea aici >>>

DESPRE MISTERELE LITERARE DE AZI, INVOCAREA MARILOR CLASICI SPRE EXEMPLIFICARE!

„…Fiindca ce-i drept, Nicolae Iorga zicea la vremea sa: „De multe ori in materie de arta trimiti pe orb sa-si cumpere ochelari. Pe cand ar fi mai bine sa-l iei de mana si sa-l scoti din drum”. Ion Luca Caragiale, observand in stilul sau bine cunoscut: „Taria noastra nu stetea atat in articole de fond sau polemice, cat in informatii de senzatie tesute cu observatiuni veninoase. Turbasem si pe public, si pe politicieni, si mai ales pe confrati (…) (Momente si schite” – 1958, pag.23) Eminescu a despicat-o pe viu: „Nu spera cand vezi miseii, / La izbanda facand punte, / Te-or intrece nataraii, / De ai fi cu stea in frunte „. Veni si Tudor Arghezi cu un sfat: „Nu mai urla baiete, lucreaza si prin munca ta luminata capata-ti locul, care nu ti se cuvine gratuit si care nu se castiga cu limbarita si oracaitul. N-ajunge sa vrei, trebuie sa poti”. Aci, e locul sa zic si eu (subsemnatul) cateva vorbe pe sleau: „Azi multi vor, se dau peste cap, tasnesc in frunte cu „limbarita si oracaitul”, iar dupa sfatul lui N.Iorga, „ar trebui luati de mana si scosi din drum”. Mai zicea T.Arghezi: „Sa nu ne aparam interesele decat in marginile modestiei. Impertinenta si violenta pentru mine sunt cele mai imediate dovezi ca scrisul e prost. Ce nu reuseste condeiul, bate gura”. Asa dar, ce mare adevar scris ne-au lasat clasicii nostrii. Poate prinde la minte ceva si „Vaidelescii” de azi, a caror degete sunt ciungi pentru condei. Usor de zis, fiindca iata-l pe nemuritorul Petre Ispirescu, prezentandune din basmul sau, pe acea zgripturoaica, de venea cu o falca in cer si alta in pamant, crapand de oftica fiindca nu-l poate inghiti pe Fat-Frumos. Ovidiu Densuseanu, pune si el in lumina ceva mai mult aceasta tema a „morilor de vant” si a „formei fara fond”, ce lasa pete urate in literatura romaneasca, asa cum lasa rodia pete arse pe frunza de vie toamna, spunandune sfatul urmator:>>> citeste mai departe aici >>>

1.0. Asezarea geografica.
Comuna GEPIU, este asezata la granita de vest a Romaniei, apartinand judetului Bihor, cu Parohia bisericii, apartinand Eparhiei Ortodoxe Romane, din municipiul Oradea. Comuna se afla asezata pe soseaua nationala, Oradea-Arad-Timisoara, si anume, intre orasele Oradea si Salonta. In ultima perioada sub comunisti, a fost adusa la starea de sat, apartinand comunei Cefa, dar dupa 1989, revine la statutul sau istoric, de comuna !” Pe langa marginea dinspre Bicaciu a comunei, curge un firicel de apa, numita valea Inandului, care de fapt este o prelungire a vaii Orascu, ce vine dinspre padure si localitatea Pausa. Comuna Gepiu, se invecineaza cu localitatile: Colonia de Gepiu, Bicaciu, Tinca, Inand, Cefa, Berechiu, Les, toate avand in general o economie agricola, cu pamanturi foarte roditoare, specifice Crisanei bihorene. Campii, paduri, ape, lacul de acumulare de la Bitanga, dau locului o geografie prielnica tuturor celor necesare vietii !”

1.1. Date istorice.
Primele date despre localitate, le aflam din arhivele Parohiei Ortodoxe a comunei, ce consemneaza anii, 1333. Numele comunei era la inceputuri, JEPIU, fapt pentru care se crede ca toponimul isi are originea in cuvantul dacic “jip”,ramas pana azi cu acelasi inteles de “codrut”, o suprafata mica de pasune. Marginit de valea Inandului(cum s-a aratat mai sus), acest “codrut” exista si azi, doar stejarii si fagii cei milenari, au fost taiati pentru a face loc culturilor agricole, insa pasunile dinspre Tinca si Pausa, sunt inca imense pentru turmele satenilor. Luand in cercetare toponimul de Gepiu, unii istorici leaga numele comunei de vremea Gepizilor, ceea ce nu pare deloc verosimil, dovezi mult mai plauzibile inclinand spre denumiri date de primii locuitori, coboratori din Muntii Apuseni, parasind mineritul. A mai fost numita comuna si cu numele de Gyopyu, de catre unguri. In limba acestora cuvantul insemna “lana”, adica lana de la oi, din care se faceau cojoacele cele calduroase, fiindca iernile panonice erau>>>>

Si erau vremurile acelea, imi amintesc bine, cand muntii cei tineri pe spinarea carora aveau sa creasca adurile, erau inca in clocot in burta Terrei. Stiu ce zic, si nu pentru ca doar citim azi n istoria scrisa, despre acea istorie nescrisa, ci prin faptul ca eram de fata cu haita mea e lupi. Si nu-i totuna cand vezi cu ochii, sau numai auzi cu urechile, fiindca auzim multe n lume de care te poti indoi a fi si adevarate. Dar in cazul de fata, nu vad ce ar castiga ineva sa se indoiasca de vorba mea, ca dacul a fost un lup. Cinstiti sa fim, la alte popoare amenii sustin ca se trag din elefanti, soimi, tigri, lei, maimute. Sunt eu gresit ? a inca sa se fi auzit ce urlete scoteam cand ne razbea foamea. A ne sfasia intre noi, chiar upi fiind toti, nu era ceva neobisnuit. Cum am simtit eu insa transformarea asta din lup in om, fost o metamorfoza ceva mei inteligenta, nu numai chiar dupa vechiul basm, a te da de trei ori peste ap, si te vedea-i om in doua picioare. Nu, timpul nici nu-l masuram in acea vreme, asa ca zburasera ateva milenii pana a simti eu ca sub labele mele de lup, crapa coaja Terrei, si noii munti incepura sa-si rate limbile de foc. Te ardea nu altceva. Am rupt-o la fuga peste brazde si damburi, peste vai si pripoane i urland si rupandune unii pe altii cu coltii, dar mai ales cu ghearele. Lup sau om, de fapt tot fiinte sunt, ar setea si foamea trec deopotriva prin fiecare, si asta inca de pe vremea protozoarelor formara o lege e care nimenea nu o poate schimba nici pana in ziua de azi, dar nici viitorul nu va incerca nici a visa macar -o schimbe. Ce-i drept, e unica necesitate ce a ramas intacta, asa cum o zamislise Ziditorul vietii. ea ce mi se parea mie insa un mare secret, desi inca lup eram, era un fel de a gandi, a mirosi spre un adevar greu de>>> continuarea aici >>>

(Din amintirile mele despre satul natal)

“Localitatea bihoreana Gepiu a fost , de cand ma stiu eu, comuna cu primarie, cu post de politie, cu biserica crestina, cu oficiu postal, cu dispensar, cu scoala primara, si asa mai departe. Au avut satenii si moara de macinat faina alba de grau, si multe altele trebuincioase unor gospodari buni. Acum insa, prin ultimele decenii ale secolului XX, odata cu acea “multilaterala dezvoltare” administrata de comunisti, comuna a ajuns sat. Fereasca Dumnezeu de mai rau”. (Dar Dumnezeu s-a indurat, si azi Gepiul este iar “comuna”, asa cum a fost.) Aceasta introducere o mai scrisei odata prin anii 2001, cand povesteam in amintirile mele despre Nicusor, colegul meu din clasele primare si sfarsitul sau trist ca urmare a unor vremi triste, vremi ce macinara viitorul multor tineri nevinovati, si doar numai ca avura sansa a se naste odata cu venirea comunismului. Apoi, si al ambitiei necugetate a unor parinti de asi impinge copii spre scoli si profesii, spre studii universitare, spre care acestia nu aveau inclinatie si o anume chemare naturala. Aceste amintiri desigur ca vin dintr-o copilarie de care ma desparte acum in jur de cincizeci de ani, dar parca si acum le am atat de limpezi in minte, incat mi se umezesc ochii reamintindu-mi de multe ori despre acele vremi. Desigur, in acea vreme localitatea inca era comuna, dar deja sub pavilion comunist, si era vremea cand se spunea ca de buna voie satenii intrau in ‘colhoz’. Asa ni se spunea noua copiilor la scoala. Curand ne vazuram si cu cravate rosii la gat, numiti “pionieri”. Ce puteam noi copii sa intelegem ce vesteau aceste transformari sociale? Terminasem>>> continuarea aici >>>

” POEZII ALESE ” ( Ed.Cuget Romanesc ,2006)

Cred ca poetul este instrumentul prin care poezia este scrisa, pentru ca nu tot versul este poezie. Cred ca poetul este mijlocul prin care poezia patrunde in lumea noastra. Daca impulsul vine din adancuri, atunci poeziea devine poem si cu cat este mai departe poetul , cu atat mai adanc este dorul de tara . Nimeni nu poate controla aceasta forta . Ea este un fel de har inzestrat si vine inspirata dintr-o profunda sursa divina. Nu vine din mintea folosita zilnic pentru rezolvarea problemelor de fiecare zi – sigur , poezia inoata din infinitul adanc spre suprafata lumeasca din locuri mult mai sacre decat ne inchipuim noi. Ca artist , sunt constient de acest har , in sensul ca traiesc uneori zile intregi, alteori mai putin bune. Sunt zile cand lucrez cu viteza uimitoare , folosindu-ma de cunostintele si experienta vietii si descopar ca sunt complet lipsit de originaliate. Nu fac altceva decat sa ii imit pe predecesorii mei, pe contemporanii mei, lipsit de forta, farmec si mesaj, fara rezonanta intre mine si spectator. Si sunt alte dati, cand sunt lipsit de idei si muncesc, ma zbat, ma zvarcolesc ca un sarpe si cand nu te astepti, -divin- ceva apare din gradina cu o mireasma exotica si te captiveaza, te farmeca si atunci ingenunchezi, – in fata ta- imagini de neinchipuit. Si cred cu convingere ca ele vin dintr-o lume sacra, mult mai sfanta decat ne inchipuim noi, vin complet intregite dintr-un spatiu incomensurabil mintii noastre. Poezia lui Miclau este o poezie pur romaneasca. Poezia exprima ganduri si emotii mostenite din mosi-stramosi, ce nu pot fi exprimate cu ajutorul cuvintelor. Limba vorbita si scrisa nu poate exprima mai mult decat cuvintele ei, pentru ca ea este relativ tanara, circa 45 de mii de ani, comparativ cu simturile, sunetele si emotiile noastre, care au o evolutie de aproximativ 45 milioane de ani. De aceea muzica si imaginile poporului nostru exprima mult mai mult decat cuvantul. Asadar, poezia spune prin jocuri de cuvinte ceea ce nu se poate spune prin cuvinte. Ascult-o fara preconceptie sau analiza ! In poezia sa „DIMINEATA”, poetul Ioan Miclau impreuneaza cuvintele in expresia ideilor, nascand muzica. Tu intelegi idea, pricepi forma creata de muzicalitatea cuvintelor si toate la un loc sunt tema. Esti acasa. La o sezatoare, o mama inconjurata de fetele ei frumoase tes cu fire de aur si borangic portul neamului, portul tarii noastre. Mainile lor jucause alearga sub privirea inflacarata a poetului. O alta familie, si o alta, etc. Dimineata Peste codrii, vai si sesuri roua-i un covor de-arginturi, Rau-i spume, valul canta, lumea pare un sonet, Scris pe portativul zarii de-a Naturii labirinturi, Unde plin de dor si cuget studiaza un poet. Zarea-n flacari se aprinde, cand urzeala-i de negreala, Retragandu-si a ei neguri, lasa soarele sa iasa, Cu-a lui coame aurite si zambire triumfala, Diminetii dand placere, vietii cugetare-aleasa, Nici o grija-n codrul verde, lumea-i vesnic in cantare, Caci Divinul e in toate croitor si hranitor; Poarta pasarile grija hranei lor ori de-mbracare ? Totusi ele-s vii embleme pe-al padurii drag decor.

Poezia izvoreste dintr-un loc profund numit inspiratie, unde poti ajunge printr-un moment, o imagine sau o senzatie a carui ecou patrunde adanc in esenta fiintei noastre, devenind mesaj mesajer. Exemplu: Mirosind pentru prima data fanul proaspat cosit am inspirat in piept cu lacomie aerul. In acest moment, am realizat ca multe alte generatii ca mine, inaintea mea, au descoperit acelasi lucru si au inspirat cu aceeasi lacomie aerul inmiresmat de fanul proaspat cosit. Deci, eu traiesc un moment antic si total nou in acelasi timp, privind prin ecoul creat de numarul de persoane care au trait momentul in evolutie(Momentul poeziei „Dimineata”) Aceasta calitate de ecou infinit sub observatie declanseaza POEZIA. Poetul Ioan Miclau evita metafora, pentru ca metafora in poezie e groteasca, or el nu poate fi decat uman, cald si parintesc. Nu trebuie sa umblam in poezia lui dupa ganduri ascunse sau idei obscure, asa cum se repede s-o faca criticul din noi, care, in mintea lui superstitioasa, umbla dupa mesaje codificate, ci sa lasam relaxat sunetul cuvintelor si al ritmului lor sa ne poarte in lumea poetului adevarata, simpla si sincera. Poezia e vie, daca o traiesti !

BEN TODICA