Vasalica mamii…

(Din amintirile mele despre satul natal)

“Localitatea bihoreana Gepiu a fost , de cand ma stiu eu, comuna cu primarie, cu post de politie, cu biserica crestina, cu oficiu postal, cu dispensar, cu scoala primara, si asa mai departe. Au avut satenii si moara de macinat faina alba de grau, si multe altele trebuincioase unor gospodari buni. Acum insa, prin ultimele decenii ale secolului XX, odata cu acea “multilaterala dezvoltare” administrata de comunisti, comuna a ajuns sat. Fereasca Dumnezeu de mai rau”. (Dar Dumnezeu s-a indurat, si azi Gepiul este iar “comuna”, asa cum a fost.) Aceasta introducere o mai scrisei odata prin anii 2001, cand povesteam in amintirile mele despre Nicusor, colegul meu din clasele primare si sfarsitul sau trist ca urmare a unor vremi triste, vremi ce macinara viitorul multor tineri nevinovati, si doar numai ca avura sansa a se naste odata cu venirea comunismului. Apoi, si al ambitiei necugetate a unor parinti de asi impinge copii spre scoli si profesii, spre studii universitare, spre care acestia nu aveau inclinatie si o anume chemare naturala. Aceste amintiri desigur ca vin dintr-o copilarie de care ma desparte acum in jur de cincizeci de ani, dar parca si acum le am atat de limpezi in minte, incat mi se umezesc ochii reamintindu-mi de multe ori despre acele vremi. Desigur, in acea vreme localitatea inca era comuna, dar deja sub pavilion comunist, si era vremea cand se spunea ca de buna voie satenii intrau in ‘colhoz’. Asa ni se spunea noua copiilor la scoala. Curand ne vazuram si cu cravate rosii la gat, numiti “pionieri”. Ce puteam noi copii sa intelegem ce vesteau aceste transformari sociale? Terminasem clasa a VI-a primara(numita apoi generala), si incepusem clasa a VII-a, a scolii din satul nostru Gepiu, iar eu eram mandru de cei doi prieteni ai mei, Nicusor si Vasalica. Nicusor ca de obicei, cu sandalele lui noi, era mereu curatel si pieptanat, fiindca parintele sau, cum am mai spus, era nou venit in comuna, ca functionar la primarie. Curand insa invatatorii din scoala ne spusera ca nu se mai zice ‘Primarie’, ci “Sfat Popular”, fiindca denumirea de ‘primarie’, e acum o denumire invechita. Nicusor, tot cu sandalele lui curate si pieptanat, nu calcase niciodata cu piciorul descult in vre-o baliga calda de vaca, sa-i cunoasca mirosul, ori sa cunoasca el graul din secara primavara cand inca nu dadusera spicurile. Cei drept, era Nicusor si la invatatura mai slabut, dar il iubeam cu totii pentru blandetea lui. Venea uneori la scoala cu vanatai la maini si la picioare, fiindca taica sau, il batea de cate ori lua nota mai mica. Pe mine nu ma batea nimeni, fiindca tata se bucura sa ma aiba urmas la turmele satului. Oricum visul ‘functionarului de la “sfatul popular’ era prea mare, iar la medicina umana Nicusor nu avea nici o sansa de admitere, la Chimie, nici asa, deci se multumira parintii sai sa-l vada si inginer-agronom, numai la universitate sa fie. De aici i s-au tras prietenului meu toate suferintele ulterioare despre care am mai scris, iar sub povara potoapelor de critici ale “organelor superioare-comuniste”, lui Nicusor i se curma viata de tanar, datorita unui atac de cord. Dumnezeu sa-l odihneasca ! Vasalica, prietenul meu cel din “Codrut”, al carui porecla era “Vasalica lui Pitic”, era in schimb un copil inteligent. Asi zice, cel mai inteligent din clasa, depasit uneori, putintel, de Anuta Iancului, o fetita draguta si inteligenta foc, devenita azi farmacista la Oradea. Mai aveam in clasa o eleva sarguincioasa, Aurica Buhii, de care se indragostise lulea, Ionica lui Cercel, numai bineinteles ca fata habar nu avea deocamdata tocmai de asa vise. In schimb, prietenul meu Vasalica, era mult mai constant pe linia de sus, obtinand numai medii mari. Cei drept ca avea deseori dureri de cap, si mai lipsea de la scoala, dar recupera repede lectiile pierdute. Pentru mama lui, careia satul ii zicea: ‘nana Tita a lui Pitic”, Vasalica era soarele zilei. Nu se ducea ea prin sat, nu vorbea ea cu cineva, fara sa nu aminteasca de Vasalica mamii”, asa ca noi copii repede il supra – numiram, “Vasalica Mamii”. Dar a avut si indreptatire sa se mandreasca cu copilul ei. Vasalica mamii, a obtinut admiterea la Facultatea de Chimie, a devenit inginer Chimist, ulterior sef de Laborator. Dar.., incepura si enigmele ! Multe sedinte de tot felul, legate sau nu de profesie, criticile stereotipe ale mediocritatilor din jur, dar cu functii mari, tulburara, rascolira sistemul nervos al inginerului, care se cutremura des de indobitocirea adusa de mai marii zilei, iar “Vasalica mamii” se indrepta spre paharul cu alcool. Il paraseste nevasta, isi pierde locul de munca, si se reintoarce prietenul meu drag in satul nostru natal Gepiu, ca un distrus de viata, ajungand sa ia sapa cu satenii lui, iar ce castiga, pe tuica se ducea. In anul 2001, cand am fost acasa sa-mi vad fratele si pe tata, caci mama era de mult la Ceruri, l-am intalnit pe prietenul meu Vasalica. Era beat. Ne-am imbratisat, iar ochii nostrii s-au umezit. Am vizitat-o pe Marioara, sora lui, invatatoare in sat si casatorita cu Iacob, un iubitor de literatura si folclor, chiar ajungand directorul scolii. Dar cu toate discutiile noastre, cu Vasalica nu mai era nimic de facut. Era napastuit, distrus moraliceste, pierdut. Iata, mi-am zis, unde ne-a adus destinul; fericirile copilariei, sperantele parintilor, norocul vietii noastre s-a dus, s-a pierdut, poate odata cu acele “cravate rosii”, atarnate de gat parca anume pentru strangulare ! Anul trecut am primit stirea ca “Vasalica Mamii” e mort, lovit de o masina pe soseaua principala ce leaga Oradea de Salonta si trece prin comuna noastra. Fusese beat ! Dumnezeu sa-l odihneasca! Despre mine ce asi putea scrie acum ? Eu mi-am luat “lumea-ncap”, cu familie cu tot, traiesc acum in Australia, gandindu-ma la cele trecute, la cele prezente, la cele ce au sa vina!”

Lasă un comentariu